Ma impiedic de voi…
Nu as vrea niciodata sa umplu tacerea pentru ca ea imi spune adevarul. Ma impiedic de viata, pentru ca sunt unele povesti in care pana si singuratatea se simte singura. Franturi din ganduri ce au ales sa ramana separate, dar atat de legate unele de altele. Sunt atat de simplu de descris, atat de greu sa ma cunosc, atat de usor sa ma ofer, atat de greu sa ma regasesc atunci cand sunt dezamagita, atat de umana si emotiva precum o bucata de marmura, atat de usor de distrus. Pentru mine este adevar in multe lucruri. Cateodata ma las in viata si de fiecare daca simt ca pot trece peste toate, sau ma inchid mai mult in mine, urand si mai mult faptul ca nu pot da mai mult altora, retezate fiindu-mi gandurile, dorintele de a vedea binele sau de a respira. Indepartata de locuri care ar fi trebuit sa-mi fie casa.
Calcata in picioare cateodata de umbrele unora care nu stiu decat sa striveasca pentru ca nu stiu altceva, in alt mod si nimic din ce ar fi azi altfel decat ar fi fost candva, nu e bun, nu e adevarat si merita distrus. Dar eu sunt din azi, nu sunt un animal supus poftelor celor din jurul meu de a ma perinda prin praf, sa ascult orbeste despre cum stiu ei tot si totusi abia leaga cateva cuvinte intelepte, cu greu, chiar de viata le-ar depinde de asta. Daca vreau sa ii ajut, li se pare normal, ca o obligatie a mea fata de ei, stapanii cunoasterii a tot ce poate sti un om fara stiinta. Daca le arat tot ce simt, dupa ce demonstrez ca sunt niste bieti sarmani ce devin patetici fata de ei insisi…tot ce observ este doar dezgust fata de mine pentru ca ajung sa le raspund la fel cum ei au stiut sa vorbeasca, trivial si degeaba. Mi-e sila sa fiu o oglinda a lor, unde isi pot vedea penibilitatea, dar nu se recunosc in ea. Doar in acea bezna ei se simt bine si simt ca au un rost in viata.
E greu de cele mai multe ori, pentru ca singura nu stiu sa imi scriu povestea mai departe…
