Timp de lacrimi…

Plang florile cu lacrimi de cristal, agatand in ele durerea ofilirii. Plang copacii cu frunze aramii pe alei solitare. Plange cerul cu lacrimi reci, inecand ranile pamantului. Plang toate culorile curcubeului ca se topesc in senin. Plang cele mai frumoase vise ce nu au gustat implinirea. Plang zambetele de creta de pe sutele de masti ce sufoca adevaratul chip. Plang cuvintele nerostite si lasa in urma lor atatea povesti nescrise. Plang ranile de unde s-au rupt aripile. Plang iubirile neimpartasite in adancul unor inimi ce s-au vrut iubite. Plange trecutul ce nu mai poate fi schimbat. Plang amintirile ce nu vor sa moara in uitarea de gheata. Plang strazile si casele parasite, ce ascund dupa peretii lor praful asternut al uitarii. Plang ferestrele ruginite la care zac mii de amintiri ce cheama, rascolesc, ucid…

Lacrima, inainte sa te ivesti, pulsai in mine ca o a doua inima. Strigai prin ochii mei sa te eliberez, sa te las sa-ti cerni otrava in afara fiintei mele. Priveste-mi sufletul ce-si deschide o aripa, printr-o lacrima.

Lacrima are si ea partea ei buna…daca nu ar fi existat, evantaiul genelor ar fi impietrit visele. Lacrima, lasa-ti amprenta in coltul buzelor mele, spala-mi pacatul cuvantului neinteles si nerostit. Tu ai ales sa nu porti vreo culoare in picatura ta desi in esenta, porti negrul nemarginit al suferintelor.

Tu de ce nu plangi? Cred ca in varful genelor tale iti stau agatate visele. Asteapta o clipire mai lunga, si ele se vor prelinge in irisi si odata eliberate, poti fi tu din nou. Pentru ca de fiecare data cand plangi, esti alt om. De fiecare daca cand plangi, te nasti din nou…