Mereu, niciodata, eu…

Era frig afara. Parca norii erau din ce in ce mai sumbri, mai tristi. Acum putin timp acesti nori purtau doua anotimpuri, vara si iarna, asa am numit indoiala ce traia atunci in sufletul meu. Era din ce in mai frig. Cadeau picaturi adunate ce se spargeau brutal pe fata mea si a ta. Picaturile isi stiau destinul in drumul lor spre pamant. Unele se transformau in fulgi de zapada, altele mureau omorate de caldura oamenilor. De multe ori omoram lucruri prin indiferenta noastra. Lucruri reci, ce adunate pot fi frumoase. De multe ori am crezut ca ce nu e bun langa mine ma raceste. Am omorat sentimente pentru a da nastere unora noi…Ce mult am gresit. Cat de multi oameni nepotriviti mi-au luminat viata si calea. Ce multe lucruri asteptate nu s-au ivit niciodata, ce multe lucruri neasteptate au venit. Am dat nastere dorului, ingaduintei si unei noi etape de maturizare, dar am dat si nastere unor noi greutati care ma faceau bine dar care imi goleau sufletul si trupul si o neincredere firava a crescut cu radacini adanci in mine…Crestea cu frunze de iluzii, cu minciuni noi si vorbe aruncate ce m-au ranit, si m-au ranit si i-au ranit pe toti cei dragi mai mult sau mai putin. As spune multe despre mine, cea de atunci daca as merita efortul. Nici macar dreptul de a ma citi nu-l mai am.Atunci ma inveleam cu vantul, parul mi se zburlea pe brate de raceala spatiului ce ma inconjura inafara. Insotita de multe persoane dar mereu atat de singura. Ma sarutam in fiecare zi cu cea pe care-o vedeam in oglinda, iar buzele imi erau reci si ele. Ma scufundam in singuratatea si in neincrederea mea pamantie, precum bolovanii ce ma acopereau sa uit. De ce uitam sa ating, sa iubesc si de ce trebuia sa am mereu ditamai spatiul personal intim in care sa ma lafai eu si  cu nesiguranta mea, atat de ingramadita in casa mea incat nu mai aveam loc pentru omul care ar fi dorit sa vina…dar eu nu stiam sa-l astept, niciodata, pentru ca nu aveam loc , pentru ca nu aveam rabdare, nu apreciam, pentru ca nu eram hotarata , nu stiam niciodata ce vroiam sa fac cu viata mea atat de minunata si totusi atat de trista.

Am scos o foaie de hartie si am asternut pe ea ce eram atunci, ce era in inima si in mintea mea si am citit-o acum, azi, si la final am tras o linie . Prea putine bucurii si un suflet mare si gol, plin de regrete si otrava. M-am citit ca pe o carte proasta si cu acest capitol am incheiat povestea despre mine. Acum cand ma recitesc si ma regasesc atat de bine printre randuri…nu mai exist.

Acum sunt altcineva si sunt fericita ca am asistat la sinuciderea mea de ieri. De ieri pana azi a fost cale lunga, de mii de ani. De atunci, pentru mine, cu lacrimi si zambete, cu inima indoita dar linistita, aceeasi, niciodata, mereu eu cea de azi, si niciodata de atunci…