Fotografii…

Chipuri umede de lacrimi, chipuri inclestate-n zambete, in tristete, in dor prelung si vise nesfarsite. Chipuri cu priviri ce tac si vorbesc intr-o limba pe care numai sufletul o cunoaste. Chipuri dragi, chipuri ce nu pot fi uitate sau uitate prea devreme, chipuri vagi, chipuri straine…Chipuri cu mii de povesti pe frunte, cu neincredere intre buzele care se deschid usor spre a simula un zambet. Toate aceste chipuri traiesc pentru o clipa si apoi mor in albumul amintirilor. O fotografie este arta de a fura timpului o firimitura de clipa, o secunda in care timpul sta pe loc. Intr-o fotografie sunt taceri asurzitoare ce imi spun mai mult decat dictionarul cuvintelor desarte…

Dupa o fotografie, mastile cad, linistea te inconjoara; cand ramai singur, zambetul ingheata!

Si daca ploua…

In asfintit, aleile sunt pustii, toate vietatile orasului s-au adapostit lasand in urma lor pasii grabiti si teama de a se lasa atinse de lacrimile cerului. A inceput ploaia cu mii de fulgere lovind haotic in zari indepartate si mi se pare ca stelele risipite pe pamant vin sa-ti lumineze pasii catre casa mea…Vino la mine, stinge lumina si du-ma in ploaia de afara, nu mai vreau sa privesc caderea ploii dincolo de fereastra aburita acum. Nu e timp de cuvinte, vreau sa alergam pe strazi desculti, fara umbrele. Sa dansam in parcuri uscate de seceta, sa ascultam infinitele picaturi ce mor lovite de frunzele copacilor. Sa ma saruti atunci cand ploaia ne loveste mai tare, sa ma imbratisezi atunci cand fulgerele ma infioara. Impreuna sa strigam iubirea, fara ca nimeni sa auda acel “-Te iubesc!” pe care ploaia il va topi in picaturile sale…

 

Pe culoarul vietii…

  ” Pe culoarul vietii am zarit mii de usi. Pe ele erau scrijelite toate trairile, nevoile, si dorintele umanitatii. Am inceput sa bat la ele cu entuziasm, in speranta de a-mi infrupta fiinta. Unele usi nu s-au deschis niciodata, alte usi s-au deschi cateva clipe iar apoi s-au trantit fulgerator. Unele usi erau larg deschise, asteptau doar sa le trec pragul si sa le fur comorile. Am cunoscut fiinte ce umblau din usa-n usa, la fel ca mine, cautand. Cu unele dintre ele am pasit prin aceleasi camere, altele au ramas incuiate in camere ce nu s-au mai deschis niciodata. Ca sa patrund dincolo de unele usi, a trebuit sa renunt la comorile luate din camerele anterioare. Cele mai periculoase usi erau cele nedeschise de nimeni, le puteam deschide si intra in incapere, dar puteam ramane captiva. Am incercat multe usi. Dincolo de ele am gasit chei, ce le deschideau pe altele. Cu cat deschideam mai multe, cu atat entuziasmul descoperirii se ofilea. Aceleasi comori ce dupa o vreme se vestejeau, lasandu-mi in maini doar cenusa.

Obosita de cautari, am pasit printr-o usa dincolo de care era o camera goala – o camera din care nu mai puteam lua nimic, niste pereti ce parca nu mai asteptau pe nimeni. Am pasit inauntru, contempland indelung nimicul din jur si am realizat ca nu era important pentru suflet ce comori se aflau in camere. Nu erau importante nici cheile gasite, ce-mi ofereau zeci de prilejuri de a descoperi alte comori. Prea tarziu am observat fereastra, ce astepta in tacere…sa o deschid.”

Eu de ce scriu?…

    ” Scriu pentru ca de cele mai multe ori nu gasesc raspunsuri in cei din jurul meu si simt nevoia sa mi le dau singura. Scriu despre ce vad, ce simt si povestesc din toti si din lumea pe care o povestesc. In scrierile mele pot fi orice personaj doresc, sau pot veni doar in vizita, pentru toti cei care nu au uitat sa fie curiosi. Ca sa reinvat si eu curiozitatea de la ei. Nu garantez ca voi afla raspunsurile pe care le vreau, dar nu e mai frumos sa te trezesti cu raspunsuri pentru care nu aveai inca intrebari? Vreau sa fiu scriitor pentru ca ma pot juca cu mintile oamenilor despre care scriu. Pentru ca autorul nu este niciodata judecat pentru faptele personajelor lui. Pentru ca scriitorul inventeaza lumea in care traiesc personajele sale si lasa mereu usa deschisa. Scriu pentru ca-mi plac la nebunie intrebarile mele si urasc raspunsurile pe care mi le dau, chiar daca uneori am atata nevoie de ele. Intrebarile pot fi incomode , dar le pot da din spatele mintii, pe cand raspunsurile, odata gasite, nu mai pot scapa. Le port cu mine, dupa mine, in mine, ca niste ecouri in fiinta mea, agitandu-se in mine pe granita dintre a-mi oferi un echilibru etern sau un zbucium continuu.

Scriu din iubire, de placere, din suflet si dintr-o memorie pe care o vreau din cand in cand curatata, pentru a putea sa regasesc entuziasmul de care am nevoie pentru a o lua de la capat. Scriu pentru ca nu mi-e frica sa smulg din mine, si invat de fiecare data sa pun la loc altceva. Un scriitor este un cititor care ii citeste pe cititori. Uneori, un singur cuvant agata in impletitura sa de litere o intreaga poveste. O poveste ce-a fost si nu inceteaza a mai fi, pentru un suflet in care s-au sedimentat dureroase taceri. Scrisul pentru mine este mana care vorbeste si plange…

Si m-am asezat inca o data, personaj in propria mea peveste. Nu este niciodata prea tarziu sa iti scrii propriul jurnal al calatoriei catre suflet.”

Ma impiedic de voi…

 

Nu as vrea niciodata sa umplu tacerea pentru ca ea imi spune adevarul. Ma impiedic de viata, pentru ca sunt unele povesti in care pana si singuratatea se simte singura. Franturi din ganduri ce au ales sa ramana separate, dar atat de legate unele de altele. Sunt atat de simplu de descris, atat de greu sa ma cunosc, atat de usor sa ma ofer, atat de greu sa ma regasesc atunci cand sunt dezamagita, atat de umana si emotiva precum o bucata de marmura, atat de usor de distrus. Pentru mine este adevar in multe lucruri. Cateodata ma las in viata si de fiecare daca simt ca pot trece peste toate, sau ma inchid  mai mult in mine, urand si mai mult faptul ca nu pot da mai mult altora, retezate fiindu-mi gandurile, dorintele de a vedea binele sau de a respira. Indepartata de locuri care ar fi trebuit sa-mi fie casa.

Calcata in picioare cateodata de umbrele unora care nu stiu decat sa striveasca pentru ca nu stiu altceva, in alt mod si nimic din ce ar fi azi altfel decat ar fi fost candva, nu e bun, nu e adevarat si merita distrus. Dar eu sunt din azi, nu sunt un animal supus poftelor celor din jurul meu de a ma perinda prin praf, sa ascult orbeste despre cum stiu ei tot si totusi abia leaga cateva cuvinte intelepte, cu greu, chiar de viata le-ar depinde de asta. Daca vreau sa ii ajut, li se pare normal, ca o obligatie a mea fata de ei, stapanii cunoasterii a tot ce poate sti un om fara stiinta. Daca le arat tot ce simt, dupa ce demonstrez ca sunt niste bieti sarmani ce devin patetici fata de ei insisi…tot ce observ este doar dezgust fata de mine pentru ca ajung sa le raspund la fel cum ei au stiut sa vorbeasca, trivial si degeaba. Mi-e sila sa fiu o oglinda a lor, unde isi pot vedea penibilitatea, dar nu se recunosc in ea. Doar in acea bezna ei se simt bine si simt ca au un rost in viata.

E greu de cele mai multe ori, pentru ca singura nu stiu sa imi scriu povestea mai departe…

Timp de lacrimi…

Plang florile cu lacrimi de cristal, agatand in ele durerea ofilirii. Plang copacii cu frunze aramii pe alei solitare. Plange cerul cu lacrimi reci, inecand ranile pamantului. Plang toate culorile curcubeului ca se topesc in senin. Plang cele mai frumoase vise ce nu au gustat implinirea. Plang zambetele de creta de pe sutele de masti ce sufoca adevaratul chip. Plang cuvintele nerostite si lasa in urma lor atatea povesti nescrise. Plang ranile de unde s-au rupt aripile. Plang iubirile neimpartasite in adancul unor inimi ce s-au vrut iubite. Plange trecutul ce nu mai poate fi schimbat. Plang amintirile ce nu vor sa moara in uitarea de gheata. Plang strazile si casele parasite, ce ascund dupa peretii lor praful asternut al uitarii. Plang ferestrele ruginite la care zac mii de amintiri ce cheama, rascolesc, ucid…

Lacrima, inainte sa te ivesti, pulsai in mine ca o a doua inima. Strigai prin ochii mei sa te eliberez, sa te las sa-ti cerni otrava in afara fiintei mele. Priveste-mi sufletul ce-si deschide o aripa, printr-o lacrima.

Lacrima are si ea partea ei buna…daca nu ar fi existat, evantaiul genelor ar fi impietrit visele. Lacrima, lasa-ti amprenta in coltul buzelor mele, spala-mi pacatul cuvantului neinteles si nerostit. Tu ai ales sa nu porti vreo culoare in picatura ta desi in esenta, porti negrul nemarginit al suferintelor.

Tu de ce nu plangi? Cred ca in varful genelor tale iti stau agatate visele. Asteapta o clipire mai lunga, si ele se vor prelinge in irisi si odata eliberate, poti fi tu din nou. Pentru ca de fiecare data cand plangi, esti alt om. De fiecare daca cand plangi, te nasti din nou…

Mereu, niciodata, eu…

Era frig afara. Parca norii erau din ce in ce mai sumbri, mai tristi. Acum putin timp acesti nori purtau doua anotimpuri, vara si iarna, asa am numit indoiala ce traia atunci in sufletul meu. Era din ce in mai frig. Cadeau picaturi adunate ce se spargeau brutal pe fata mea si a ta. Picaturile isi stiau destinul in drumul lor spre pamant. Unele se transformau in fulgi de zapada, altele mureau omorate de caldura oamenilor. De multe ori omoram lucruri prin indiferenta noastra. Lucruri reci, ce adunate pot fi frumoase. De multe ori am crezut ca ce nu e bun langa mine ma raceste. Am omorat sentimente pentru a da nastere unora noi…Ce mult am gresit. Cat de multi oameni nepotriviti mi-au luminat viata si calea. Ce multe lucruri asteptate nu s-au ivit niciodata, ce multe lucruri neasteptate au venit. Am dat nastere dorului, ingaduintei si unei noi etape de maturizare, dar am dat si nastere unor noi greutati care ma faceau bine dar care imi goleau sufletul si trupul si o neincredere firava a crescut cu radacini adanci in mine…Crestea cu frunze de iluzii, cu minciuni noi si vorbe aruncate ce m-au ranit, si m-au ranit si i-au ranit pe toti cei dragi mai mult sau mai putin. As spune multe despre mine, cea de atunci daca as merita efortul. Nici macar dreptul de a ma citi nu-l mai am.Atunci ma inveleam cu vantul, parul mi se zburlea pe brate de raceala spatiului ce ma inconjura inafara. Insotita de multe persoane dar mereu atat de singura. Ma sarutam in fiecare zi cu cea pe care-o vedeam in oglinda, iar buzele imi erau reci si ele. Ma scufundam in singuratatea si in neincrederea mea pamantie, precum bolovanii ce ma acopereau sa uit. De ce uitam sa ating, sa iubesc si de ce trebuia sa am mereu ditamai spatiul personal intim in care sa ma lafai eu si  cu nesiguranta mea, atat de ingramadita in casa mea incat nu mai aveam loc pentru omul care ar fi dorit sa vina…dar eu nu stiam sa-l astept, niciodata, pentru ca nu aveam loc , pentru ca nu aveam rabdare, nu apreciam, pentru ca nu eram hotarata , nu stiam niciodata ce vroiam sa fac cu viata mea atat de minunata si totusi atat de trista.

Am scos o foaie de hartie si am asternut pe ea ce eram atunci, ce era in inima si in mintea mea si am citit-o acum, azi, si la final am tras o linie . Prea putine bucurii si un suflet mare si gol, plin de regrete si otrava. M-am citit ca pe o carte proasta si cu acest capitol am incheiat povestea despre mine. Acum cand ma recitesc si ma regasesc atat de bine printre randuri…nu mai exist.

Acum sunt altcineva si sunt fericita ca am asistat la sinuciderea mea de ieri. De ieri pana azi a fost cale lunga, de mii de ani. De atunci, pentru mine, cu lacrimi si zambete, cu inima indoita dar linistita, aceeasi, niciodata, mereu eu cea de azi, si niciodata de atunci…

Am vise si stiu sa zbor….

 

Visez pentru ca altfel nu am cum sa depasesc granitele cotidianului de multe ori  manjit de egoismul din fiecare dintre noi. Visez pentru ca asa imi dau motivatia  sa merg mai departe. Sunt milioane de motive pentru care visez…visez la lucruri, evenimente, oameni pe care nu ii am, pe care mi-i doresc, pe care stiu ca doar sansa unui concurs de imprejurari  castigat mi-i poate aduce. Si atunci ce imi ramane de facut decat sa imi acopar deziluziile  si nesansa cu vise. Dar intr-o zi, cine stie?…poate toti o sa plangem de fericirea viselor implinite. Eu ma visez zburand, visez ca am aripi si zbor sus, in inaltul cerului de unde vad tot dar nu ma vede nimeni, uneori am vise in care imi pierd o aripa si in locul ei imi ramane o rana sangeranda si caut tot mereu aripa care mi-a fost smulsa de la locul ei…sa fie asta o perioada a vietii? In care sunt intreaga si apoi cineva ma frange si caut cu disperare alt suflet care sa ma lipeasca la loc, oare sunt visele mele spulberate cateodata? Dar le voi gasi, atat timp cat le-am avut, ele nu pot disparea niciodata si stiu ca un zbor lin nu duce niciodata nicaieri, si prefer sa caut o viata zborul suprem, zborul cu cele doua aripi albe si inalte, decat sa fiu franta si sa ma resemnez chinuindu-ma sa ma inalt. Dupa fiecare cautare, va fi regasirea in care ma voi inalta din nou deasupra tuturor, convinsa fiind ca piedicile sunt facute doar pentru a ne inalta sus, lin, in zbor…Sunt un inger si am doua aripi albe mereu in cautarea a ceva ce imi lipseste …

Sa cad de pe o stea….

 

As da orice pentru a cadea de pe o stea, cea mai indepartata dintre ele, pentru a suferi cat mai mult in timpul caderii de dorul vietii ce se va stinge  in mine dupa prabusirea mea, numai sa vad mai multa lumina in mintile intoarse pe dos ale celor din jurul meu. E o noapte de toamna in care stelele cad, o toamna plina de noapte in care oamenii cad.

Nu incerca sa prinzi o stea ce cade, nu incerca sa intelegi niciodata sentimentul, sau tot ce citesti acum, pentru ca…asa cum vezi, sentimentele au logica, ai inteles tot ce am scris desi nu ai priceput cum pot fi lasate sa aiba vocea lor…m-am maturizat in ceea ce scriu, si cu toate ca eu inteleg, poate altii nu vad esenta textului meu si e mai bine. Nu scriu pentru a ma explica cuiva, scriu exclusiv pentru mine, trairi pe care le recitesc si ma regasesc peste un timp, cand am uitat ce am fost candva. Imi place atat de mult sa ma joc cu cuvintele, cuvinte ce curg din varful degetelor mele si nu se mai opresc niciodata, cuvinte ce vorbesc cu propria lor voce chiar inainte de a le rosti eu. Cuvintele mele traiesc si nu le spun pentru ca nu ar fi intelese la adevarata lor valoare, cuvintele pe care le folosesc zi de zi, s-au uzat si cred ca toti le stim. Dar cele din sufletul meu nu le stie nimeni, nimeni nu poate patrunde pana acolo…locul unde ele stau ascunse si ies acum atat de tulburatoare si nelinistite pentru ca sunt intr-un moment al vietii in care ma aflu la o rascruce si vreau sa continui complet schimbata si modificata, optez pentru viata pe care mi-am dorit-o intotdeauna si astazi in final am inteles-o…am ghicit drumul ce duce spre succes si liniste si plec linistita pe el si nimeni nu ma va impiedica vreodata..pentru ca astazi am gasit raspunsul tuturor intrebarilor mele….doar astazi!

Scrisoare catre tine…

 

Se afla atat de multe cuvinte in mine, pe care probabil nu voi avea ocazia sa ti le spun vreodata. In primul rand pentru ca imi este teama iar in doilea rand pentru ca nu ma vei mai asculta.

Am pornit amandoi intr-o calatorie…o calatorie pe care am visat-o demult si nu mai aveam increderea ca se va mai materializa vreodata. De-a lungul calatoriei am facut greseli. Greseli care poate au dus la finalul de azi.  Dar sa stii ca pana in ultima zi am sperat ca aceasta calatorie va dura cat mai mult, ca un vis din care nu vrei sa te trezesti pentru ca refuzi sa te intorci la realitatea pe care o ai zi de zi. De-a lungul calatoriei m-am indragostit, si m-am rugat sa nu ne sfarsim noi…Am gresit, si sunt constienta, dar te-am alungat de multe ori doar pentru a vedea daca ma urmezi…

Insa, daca greselile mele au adus sfarsitul, am sa traiesc mereu cu vina. Poate ca nu am facut toate lucrurile pe care ar fi trebuit sa le fac, poate nu am apreciat, si acum, cand judec limpede, imi dau seama de adevar.

Daca drumul alaturi de mine a fost lung si anevoios pentru tine, iti daruiesc prin despartire darul eliberarii si sper sa faci alegerea corecta in decizia de a continua acest drum cu altcineva. Eu te rog doar sa nu te instrainezi de mine niciodata, pentru ca am fost un intreg candva si sa ma porti mereu  sub forma unei frumoase amintiri, in sufletul tau prea greu sau prea fericit…oricum va fi de acum inainte fara mine. Vreau sa cred ca am insemnat ceva, ca te-am schimbat oarecum si ca ai invatat lucruri frumoase de la mine.

Eu port in suflet povara remuscarii, dar voi continua acest drum fara tine. Sfasiata de prea multe incercari, imi sunt picioarele grele pe acest drum prafuit si pantofii imi sunt tociti de vesnica speranta de a ajunge la o destinatie…

N-am stiut sa merg drept alaturi de tine. N-am stiut sa fiu inteleapta si femeie…m-am lasat orbita de negre gelozii si insistente banuieli care mi-au ros sufletul pana la os si m-au facut sa nu mai fiu eu.

Ne despartim aici, si iti multumesc pentru prezenta ta alaturi de mine si iti promit ca vei ramane mereu viu, undeva inauntrul meu, cu bune si rele…

Drum bun prietene…! Viata noastra a fost drumul parcurs, viata insasi este un lung drum…Dumnezeu sa iti lumineze calea si sa ai zile insorite…