Am intrat stinghera in casa copilariei mele, unde odinioara se auzeau tropote si rasete de copii, unde ne strangeam toti copiii din sat si ne faceam papusi din carpe, mancam untura pe paine, sau noi fetele probam hainele de duminica ale bunicii, fara stirea ei. Acum pasesc usor, e liniste, parca aici nu s-a intamplat niciodata nimic, parca aici nu a trait niciodata nimeni. Unde sunt lucrurile de altadata? Unde este papusoiul Mircea? Unde este calutul zburator? Unde este leaganul din nuc? Unde sunt cartile cu povesti pe care mi le citea bunica? Cartile cu regi, printese si Feti Frumosi? De cate ori nu adormeam la indemnul bunicii care imi spunea ca noaptea va veni pe un cal alb inaripat, frumosul print, sa ma conduca in vis spre tarmuri nestiute de muritori, in palate de clestar. Inchid pentru o clipa ochii caci mi-i umple plansul, si lacrimi cad usor pe obrajii mei. Ii zaresc palaria bunicului, prafuita intr-un colt al camerei. O iau in mana si o miros. Inca mai pastreaza mirosul lui si dupa atatia ani de cand s-a stins batranul.
Si parca deodata casa prinde viata. O zaresc pe bunica facand focul la soba, il vad pe bunicul in coltul lui de pat citind gazeta. Vad batranul motan torcand pe plita. Ma vad pe mine, stand turceste si intreband-o pe bunica: “-Bunico, nu-i asa ca voi fi balerina candva? Uite, bunico!” ii arat, ridicandu-ma de jos cateva giumbuslucuri de balet.”-Da! Mancaoa-r mamaia de fetita frumoasa. I-auzi Telule ce zice, vrea sa fie balerina. Sa te duci cu fata la oras s-o duci la spectacol, ca, masa`, amarata, a lasat-o aici la noi, iar tasu`cine stie prin ce tari straine isi rupe oasele muncind.” Ma vad privind-o pe bunica cu tristete. Chiar nu o mai vazusem pe mama de ceva timp. Inainte mai venea cu autobuzul, rememorez acea femeie frumoasa, si cat o admiram, privind-o de multe ori din poarta, cum se indeparta. Tineam minte ca mirosea mereu foarte frumos, a parfum. Oare de ce nu mai venea sa ma vada?
Intru in alta camera a casei si visul se stinge, realitatea facandu-si loc. O vad pe bunica stand la masa cu o strachina plina de lapte cu mamaliga. Era incovoiata si simpla, impresionanta in batranetea ei care nu ii permitea parca nici sa se bucure. Izbucni in lacrimi. Ma stranse in brate cu neputinta si planse, incapabila sa spuna ceva. M-am asezat cu ea la masa. Nu mai manca, iar eu stiam ca nu mananca de emotie, nu pentru ca nu i-ar fi fost foame. Am mai vorbit una, alta, apoi bunica se intinse pe pat si nu mai spuse nimic. Privea intr-un punct fix ca si cum ar fi cautat acolo ceva. Se parea ca in mintea ei se consuma ganduri, ca-si evoca amintiri frumoase, pentru ca fata i se destinse marcata ca de un eveniment important. O simteam amarata si singura in supararea ei. Imi parea rau ca nu aveam sau nu stiam cum s-o consolez. Multa vreme am stat asa, privind-o. Ii priveam parul carunt, mainile muncite si fata supta purtand pecetea anilor grei care trecusera peste ea.
Realizez ca am pierdut copilaria, ca ea a fost aruncata de mine atunci in cufarul cu jucarii si incuiata. Realizez ca nu o voi mai avea niciodata. Imi dau seama ca timpul nu il pot intoarce, nu mai pot reinvia copiii in casa mea, jucariile, bunicii. Parasesc trista casa. Parca si ea plange in urma mea, impreuna cu bunica care sta garbovita in prag privindu-ma cum plec. Si nu stiu de ce imi vine in minte o veche poezie pe care o stiam pe de rost in copilarie de la bunica. Ii spuneam “Mama cu nucile”:
A venit aseara mama, din satucu-i de departe,
Sa mai vada pe fecioru-i, astazi “domn cu multa carte”!
A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit in prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire si de drag;
Sarutandu-i mana dreapta, ea m-a strans la piept, duioasa,
Si-ntreband-o cate toate, am intrat apoi in casa.
Inauntrul casei mele, -cata bruma-am adunat,
Da prilej bietei batrane sa se creada-ntr-un palat:
Nu-ndrazneste nici sa intre, cu opincile-n picioare,
Si cu multa grija calca doar pe-alaturi de covoare.
Eu o-ndemn sa nu ia seama si sa calce drept, in lege,
Ca doar e la fii-su-n casa, nu e-n casa vreunui rege,
Si de-abia o fac sa sada pe-un divan cu scoarta noua…
-”Mi-era dor de tine, maica…Ti-am adus vreo zece oua,
Nitel unt, iar colea-n traista niste nuci, vreo doua sute…”
Si, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar sa ma sarute:
-”Poate mor, ca sunt batrana si-a prins dorul sa ma-ndrume
Sa mai vad o data, maica, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfarsite…maine poate-si curma firul
Si-ntre patru blani de scanduri sa ma cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mamuca, dar visez, chiar si desteapta,
Cum, pe-o margine de groapa, bietul taica-tu m-asteapta…
Tu, odorul mamii, in urma sa te-aduni cu fratii-acasa
Si sa-mparti agoniseala de pe urma lui ramasa:
Lui Codin sa-i dai pamantul de la moara si cu via;
Vaca si-un pogon de lunca, maica, sa le ia Maria;
Lui Mitrus sa-i dai zavoiul de rachiti dintre paraie;
Carul, boii si cu plugul sa le dai lui Nicolae,
Iara tu, ca mai cu stare decat fratii zisi pe nume,
Sa iei casa-n care tie ti-a fost dat sa vii pe lume…
Cand si cand, in miezul verii sau de Pasti, sa vada satul
Cum imi vine ca-n totii anii, la casuta mea baiatul
Si-avand tihna si odihna, la venire sau plecare,
S-aprinzi si la groapa maichii cate-un pai de lumanare!…
A tacut apoi batrana si-a plans mult, cu lacrimi grele,
Ce curgandu-i lin in poala, se-ntalneau cu ale mele.”
